Vernisaj "Anotimpurile Bucovinei" la Universitatea "Stefan cel Mare" din Suceava

Simbata 23 Septembrie 2006

Theater Gallery, Memorial Union

Time: June 9, 2006 - July 26, 2006 Location: Theater Gallery, Memorial Union, University of Wisconsin at Madison 800 Langdon Street, Madison, WI, USA Exhibit Title: Time and Season in Bukovina Exhibit info: Romanian artist Dumitru Rusu focuses on the parade of natural beauty that unfolds with the changing seasons in Bukovina, a region rich in ethnic diversity, peasant folklore and natural splendor. Rusu uses his poignant brush to cast a spell on all who view his homage to this land's unaffected rural charm. Watercolors and oil paintings are on display. Exhibit photos: Exhibit contact: Stacey Bouzios WUD Art Summer Coordinator 608-262-7592 sebouzios [at] wisc.edu

Interviu Noiembrie 2003

“În artă nu există o limită la care să ajungi şi să te linişteşti”

Pictorul sucevean DUMITRU RUSU a deschis la sfîrşitul săptămînii trecute, în ziua în care, aşa cum cu zîmbet prietenesc a spus cineva, “a împlinit primii săi 65 de ani”, o expoziţie cu genericul “Timp şi anotimp în Bucovina”. Cu o nedisimulată sinceritate, fără a uza de vreun compromis comestibil, maestrul DUMITRU RUSU, care a trecut de mult de vîrsta confuziilor, ne îmbie la un sănătos şi nevinovat somn în lucernă. Pentru DUMITRU RUSU, Dumnezeu are suflet de fluture, un fluture care-şi deschide aripile multicolore peste coline unduitoare, cu pante molcome, pe care se iţesc căsuţe gîrbove, cu acoperişurile aplecate lin spre ulucile gardului, cu meri înfloriţi şi lanuri luminoase de floarea soarelui, cu ogrăzi străbătute de cărărui pavate cu piatră de rîu sau cu pămîntul bătucit de pasul gospodarului şi grădini umbrite de crengile pomilor, împrejmuite cu garduri dar cu porţile primitoare larg deschise, cu bănci şchioape de lemn şi ciubere uitate printre smocuri mărunte de romaniţă. Totul este parcă învăluit într-o tăcere respectuoasă în care nucul, văzut de la fereastra casei părinteşti din Ilişeşti, sau stînile lui Şoric şi Păzicuţ şi luncile înceţoşate, străjuite de arbori şi biserici cu turle răzleţe, alcătuiesc o lume mirifică din care transpare destinul matricial al unui creator pătruns de mistica înţelepciunii, ale cărui contacte cu satul bucovinean nu sînt doar amintiri devorate de lăcomia timpului.

“În viaţă, trebuie să ai cîteodată şi noroc”

- Maestre, spuneţi-mi cînd a apărut dragostea pentru pictură şi cum s-a deschis pentru dumneavoastră drumul către cariera pe care aţi îmbrăţişat-o?

- Aş putea să-ţi spun foarte multe dar, pentru că ştiu că spaţiul din gazetă e limitat, voi zice că, încă de mic, pe toate caietele mele erau pe margine desene, iar diriginta mea, doamna Tudose, Dumnezeu s-o ierte, îmi spunea: “Măi băiete, tu ar trebui să mergi mai departe!”. Părinţii însă, ca părinţii, pentru că aveam în familie un preot voiau să ajung şi eu la fel. Voce aveam, nu era o problemă, şi am dat examen la liceul “Ştefan cel Mare” dar s-a-ntîmplat să mă îmbolnăvesc după primul an. Gîndul meu era însă să merg la desen aşa că ai mei, văzînd care-i treaba şi auzind că se face desen la Şcoala de construcţii civile şi industriale din Cîmpulung, m-au dat acolo. Într-adevăr, acolo se făcea desen, dar desen tehnic. Am urmat trei ani această şcoală medie tehnică dar, către anul patru, s-a transformat în şcoală profesională.
Am citit atunci într-un ziar că se reînfiinţează, la Iaşi, Şcoala de Arte “Octav Băncilă”, cu două clase, una cu admitere iar cealaltă cu examen prin diferenţă şi m-am hotărît să merg acolo. Bani nu aveam dar eu strîngeam timbre şi laborantul de la şcoala din Cîmpulung, care a văzut clasorul meu, m-a întrebat dacă nu vreau să le vînd. “Cine dă bani pe aşa ceva?”, l-am iscodit eu iar el mi-a spus că-mi cumpără timbrele şi mi-a oferit 800 de lei. Erau bani pe atunci, două salarii, şi am rămas cu gura căscată, ca la dentist. Probabil că a găsit ceva în clasorul meu dar eu nu ştiam prea multe, la vremea aceea, despre filatelie. Am venit acasă şi le-am spus alor mei că vreau să mă duc la Iaşi la Şcoala de Arte. “Dar n-avem bani”, mi-au spus părinţii. “Am eu!”, le-am răspuns. N-au vrut să mă creadă şi, cînd le-am arătat, după o bătaie bună, bătrînul s-a urcat cu mine în tren şi am mers împreună la Cîmpulung, să vadă de unde am atîţia bani. Acolo a discutat cu laborantul şi s-a lămurit. Mi-a zis: “Băiete, sînt banii tăi, faci ce vrei!”. Aşa că m-am dus la Iaşi, am dat diferenţa şi am intrat la Şcoala de Arte pe care am absolvit-o la 21 de ani. I-am avut acolo profesori pe Hîrtopeanu şi pe Cămăruţ, aceştia au fost maeştri mei de bază, dar am făcut cursuri şi cu Popa şi cu Condurache. Cînd am terminat liceul m-am dus să dau examen de admitere la Cluj. Dar în viaţă, trebuie să ai cîteodată şi noroc.
“Măi moldovene, ţi-a pus Dumnezeu mîna-n cap!”
- În perioada aceea se făcea, ca să poţi intra în institut, o lună de pregătire gratuită. Numai pregătirea era gratuită pentru că plăteai căminul şi cantina. Neştiind de treaba aceasta am ajuns în ultima zi de pregătire şi, după ce m-am înscris la secretariat, unde am lăsat bagajul, un asistent m-a dus în pavilionul de lucru. Mi s-a dat o planşetă, o coală de hîrtie şi am trecut la treabă. Spuneam că norocul joacă un rol în viaţa fiecăruia şi, în ultima zi, a venit comisia care făcea admiterea, alcătuită din profesorii Ciupe, Mikloşi, Kadar, Mohi şi Culcer, să vadă ce nivel de pregătire au candidaţii. Şi, parcă-l văd pe Ciupe care vine direct la mine şi mă întreabă: “Dumneata de unde vii?”. I-am spus că de la Iaşi şi m-a întrebat cu ce profesori am lucrat. Se vedea probabil că desenul meu nu era al unui novice. După ce a plecat, asistentul mi-a spus: “Măi moldovene, ţi-a pus Dumnezeu mîna în cap!”. În fine, a doua zi au început examenele; am făcut desenul, proba de culoare şi de compoziţie şi am aşteptat afişarea rezultatelor. Mă duc să mă uit pe liste şi văd numele unui alt coleg, Rusu Ion, care a reuşit la sculptură. Pe mine nu mă găsesc.
Mi-am zis: “Eu am încercat, mi-am făcut datoria!”. Apare însă o colegă şi-mi spune că, deşi ea nu a intrat, Iaşul nu s-a făcu de rîs. “Eşti unul dintre cei trei care au reuşit”, a adaugat ea cu lacrimi în ochi. Nu-mi venea să cred dar, cînd m-am uitat din nou, mi-am găsit numele pe listă. Atunci mi s-au muiat picioarele de emoţie. Am dat apoi probele teoretice, la limba română şi istoria artelor şi…m-am văzut student. După primii ani am ajuns în grupa lui Alexandru Mohi, un desenator şi un constructor viguros. De la el am învăţat că o clădire nu se începe de la acoperiş ci de la temelie şi, cum la noi temelia este desenul, am învăţat că un desen bun poate accepta şi o culoare mai proastă. Desenul însă se învaţă dar culoarea, dacă nu o simţi, nu mai ai ce face. După ce am terminat institutul, la repartiţie, am luat Suceava şi am ajuns din nou în Bucovina, de unde am plecat. Şi de atunci trag tare pe altarul artei sucevene.
“Trebuie să te naşti aici ca să simţi ce înseamnă Bucovina”

- Regretatul Ion Carp Fluerici, care v-a preţuit foarte mult, spunea, cu 15 ani în urmă, atunci cînd aţi împlinit 50 de ani, că sînteţi “cel mai bucovinean pictor”.

- Dacă aşa spunea el se poate să fie adevărat. În orice caz eu, din ceea ce am văzut, cu cine m-am întîlnit şi cu cine am vorbit, pot spune că acest spaţiu are ceva aparte şi cred că trebuie să te naşti aici ca să simţi ce înseamnă Bucovina. Aveam o colegă care spunea că face “peisaj de Bucovina” şi i-am zis că trebuie să se nască a doua oară aici ca să poată face aşa ceva. Nu că n-ar fi fost bun ceea ce picta dar nu simţea ce făcea. Undeva, acolo, în subconştientul nostru, este ceva care ne leagă de locurile natale. Dacă te uiţi în această expoziţie există şi cîteva lucrări-document, case şi monumente specifice. Spre exemplu, pînă acum, nu a apărut pe nici o simeză Biserica Adormirii Maicii Domnului din Ilişeşti, care este o biserică unicat, construită în pădure ca mănăstire iar pe urmă, în jurul ei, s-a dezvoltat satul, singura care are două turle. N-ai să mai găseşti în arhitectura din nordul Moldovei aşa o biserică. Deci eu încerc, pe lîngă sentimentul acesta care mă leagă de Bucovina, să las cîteva lucrări-document. Cine ştie, poate cei care vor urma, n-or s-o mai vadă aşa. Îţi mai spun ceva: vara aceasta, cînd am fost în tabără la Putna, am văzut o casă bătrînească în care mi-aş fi dorit să locuiesc. Astea sînt lucrurile care mă emoţionează pe mine.
“Pentru fiecare dintre noi, locul în care creştem devine sfînt”

- Dacă aţi adus în discuţie casa bucovineană, care apare frecvent în lucrările dumneavoastră, l-aş cita tot pe Fluerici care spunea despre “casa din vatra satului” că “semnifică - pentru Dumitru Rusu - pecetea şi emblema de suflet”.

- Absolut, pentru că omul se naşte într-o casă şi, pentru fiecare dintre noi, locul în care creştem devine sfînt. Dar, făcînd abstracţie de acest lucru, dacă observi, cam peste tot în lucrările mele, sînt porţi care nu se închid. Toate sînd deschise; este ceva specific spiritului nostru al românilor bucovineni. Sîntem oameni cu sufletul deschis, primitori. Comparînd cu zona Ardealului unde casele au ziduri înalte, porţi ferecate, în Bucovina porţile sînt deschise iar ceva mai încolo, trecînd Siretul în zona regatului, n-ai să vezi cîte-odată nici garduri. Ardelenii se miră cînd vin aici şi spun că-i aşa “o vraişte”…Dar la noi era specific spiritul de încredere care acum, fie vorba între noi, a cam început să dispară. Odată cu “europenizarea” am ajuns şi noi la dictonul “homo homini lupus” însă eu, cît voi mai putea pune mîna pe pensulă, vreau să demonstrez că omul e totuşi om, nu e maşină şi nici calculator. Se face artă pe calculator? Asta-i egal cu zero! Nu trece prin simţuri. Arta trebuie simţită. Calculatorul, pe care tot omul îl programează, lucrează mecanic, nu are inimă, nu are suflet, nu are nimic omenesc.

- Omul este totuşi cel care alege, cu sufletul lui, una din variantele pe care o propune calculatorul.

- Alege, într-adevăr, dar alege ceva “rece”, făcut cu precizie matematică. Pe om îl simţi, cînd dai mîna cu el vezi cum te strînge şi îţi dai seama ce fel de om este. Calculaturul e rece, lipsit de suflet, nu simte nimic.
“Dacă văd că omul are bunăvoinţă, şi simt că face ceva din plăcere, sînt trup şi suflet alături de el”

- Sînteţi de-atîţia ani dascăl într-ale picturii, îi îndrumaţi pe cei care vor să devină artişti. Cum se face “rodirea lucrului” cu cei pe care-i pregătiţi?

- Într-adevăr sînt multe generaţii care-au trecut prin mîna mea la Şcoala de Artă din Suceava. Trebuie să spun că avem de-a face cu o compoziţie eterogenă; vin de la copii de şcoală pînă la doctori şi ingineri care au acest hobby care le aduce satisfacţie. Într-un fel discuţi cu unii, într-alt fel discuţi cu alţii, dar ceea ce e mai important este să le inspiri încrederea că pot face ceva. Chiar unii complet nepregătiţi, c-am avut şi cazuri din astea, au ajuns pînă la urmă, nu să facă artă dar să înţeleagă fenomenul, să ştie ce este un lucru frumos, să deosebească kitsch-ul de arta adevărată. Am pus accent şi pe exemplul personal, un lucru care ţine de pedagogie. Dacă elevul a avut încredere şi a venit la clasă atunci să aibă ce vedea şi ce învăţa, să fie pentru el un imbold.

- Aţi spus cîndva, la expoziţia unor foşti elevi de-ai dumneavoastră, că atunci “cînd vezi că aluatul este bun e păcat să nu-l frămînţi mai departe”.

- Eu sînt de principiul că dacă văd că omul are bunăvoinţă, şi simt că face ceva din plăcere, sînt trup şi suflet alături de el. Toţi elevii sînt ca şi copiii mei; noi nu discutăm ca de la pedagog la elev ci, odată venit în şcoală, îl consider un coleg mai neexperimentat căruia eu pot să-i ofer ceva. Cît despre satisfacţie, pot să-ţi spun că pecuniară nu există şi, sub nici o formă, n-o să vină din artă. Fac aici o paranteză: a venit cineva la mine să-i fac o lucrare, cu un subiect şi o dimensiune anume. I-am spus însă că eu nu lucrez la comandă; pot să fac doar ceea ce simt eu nu ceea ce simt alţii. Dacă vrea pictură la comandă să se ducă în piaţă fiindcă este unul cu o maşină pe care scrie: “Executăm picturi la comandă” şi are şi un subtitlu “Executăm tablouri... pictate”. Revenind la ceea ce vorbeam, voi spune că satisfacţia mea este de natură sufletească.
“Vreau, şi ţin neapărat, să cunoască şi alţii Bucovina şi s-o simtă măcar aşa cum o simt eu, dacă nu chiar mai mult”

- Pentru că, iată, aniversaţi acum 65 de ani, şi aparţineţi Zodiei Scorpionului, trebuie să vă spun că sînt unii care s-ar fi aşteptat să fiţi mai tumultuos, mai provocator, mai efervescent. Criticul de artă Gheorghe Macarie spunea despre dumneavoastră, la cea de-a XXIII-a ediţie a “Voroneţianei” din toamna anului 2001, că sînteţi “imperturbabil de calm” şi preferaţi să rămîneţi “mereu acelaşi” cantonîndu-vă într-un repertoriu tematic şi un vocabular artistic tradiţional”.

- Acuma, în ceea ce priveşte tematica, recunosc că sînt un încăpăţînat. Vreau, şi ţin neapărat, să cunoască şi alţii Bucovina şi s-o simtă măcar aşa cum o simt eu, dacă nu chiar mai mult. Cît despre Scorpion acesta înţeapă numai dacă-l necăjeşti. Atîta timp cît sînt lăsat în pace nu am nimic cu nimeni dar, dacă m-ai călcat pe bătătură, răspunsul vine prompt. În general însă, în relaţiile cu ceilalţi, prefer, chiar dacă cineva mă supără, să adun în mine. Cîteodată mă descarc şi eu dar nu am rîcă, nu ţin pică pe nimeni, însă nu uit. Probabil că ăsta-i Scorpionul din mine în rest îmi văd de-ale mele şi să dea Domnul să reuşesc în ceea ce-mi propun fiindcă nu citesc eu prea mult zodiile.

- Dac-ar fi să le daţi un sfat celor care vor să păşească pe calea picturii ce le-aţi spune?

- De obicei nu dau sfaturi pentru că a da sfaturi înseamnă că te crezi înţelept ori eu, slavă Domnului, sînt bucuros să mă pot înţelege pe mine. Dar, dacă sînt unii care vor să calce pe drumul acesta, le spun să încerce, să persevereze deşi este extraordinar de greu pentru că toată viaţa vor trebui să înveţe. În artă nu există o limită la care să ajungi şi să te linişteşti. Plafonări există, pentru că, dacă nu trăieşti în mijlocul lumii, te plafonezi dar dacă cineva simte că are ceva de spus în relaţia cu ceilalţi şi în relaţia cu natura, atunci e bine să încerce!

Tiberiu COSOVAN

Monitorul de Suceava - Nr. 264 (2418) - Marti 11 Noiembrie 2003

Interviu Octombrie 2002

„Toţi cred cã li se cuvine totul fãrã a da nimic“

"Dupa cotitura vezi c-apare un nas si tovarasul Tudose dupa un sfert de ceas"

- Domnule Dumitru Rusu, imaginea si lucrãrile dvs. sint cunoscute de suceveni, insã nu se stiu prea multe despre viata dvs. Cind a descoperit Dumitru Rusu viata la tarã?

- Culmea ironiei este ca m-am nãscut in Suceava si nu la Ilisesti, unde-mi sint radacinile. La origini, parintii mei n-au fost oameni bogati. Satul Ilisesti s-a construit in jurul bisericii vechi... Copilaria si scoala m-au prins in Ilisesti, iar daca mama si tata ar mai trai acum, desi sint batrin, tot copilul lor as fi.

- Cum au fost primii ani? Erati nãbãdãios?

- Doar o pastila cred ca este suficienta. Directorul scolii avea un nas mare si rosu, butucanos, sotia lui imi era diriginta, iar fiul lor foarte bun prieten cu mine. Lui ii cam placea paharelul si-avea nasul rosu tot timpul, iar pe mine ma pune necuratul si spun "dupa o cotitura vezi c-apare un nas si tovarasul Tudose dupa un sfert de ceas", lucru care s-a auzit, m-a chemat, mi-a dat doua palme bune si-un sut in fund si m-a dat afara din scoala. Asta se intimpla in clasa a VII-a. Am plecat acasa si-am intrat prin spatele casei, am cotrobait toate ouale din cuibare, am bagat cartile sub finar, am pus ouale in traista si pentru ca domnul Tudose nu venise inca acasa, m-am dus la nevasta-sa, spunindu-i ca i-a trimis mama niste oua. Ea le-a luat, mi-a multumit si apoi, fiul lor mi-a povestit ca a venit taica-sau acasa nervos spunind "l-am dat pe Rusu afara din scoala!". La care nevasta-sa a zis: "sigur, tu il dai afara si maica-sa acum mi-a trimis vreo 20 de oua". Si pe la scoala n-am mai calcat. Ai mei nu stiau nimic, mergeam cu traistuta, imi faceam lectiile, dimineata plecam la scoala si cind nu ma mai puteau vedea de acasa, o coteam la joaca. Dupa trei zile, directorul s-a intilnit cu taica-meu si i-a spus ca pot veni la scoala ca nu patesc nimic. Tata, mirat, i-a spus ca eu veneam in fiecare zi la scoala, au discutat ei, dar nici pina acum nu stiu daca a aflat tata ce se intimplase pentru ca mie nu mi-a spus nimic. Apoi, eu jucam intr-o piesa si cind am aparut pe scena, toata sala a inceput sa rida si sa aplaude, pentru ca in sat toata lumea stia despre ce era vorba. In rest, am crescut in mijlocul naturii, pe piraiele alea din spatele casei stiam fiecare cuib de pasare cite oua are si unde sint nuci bune de furat, ne jucam pe toloaca satului... am avut o copilarie pe care am apreciat-o mai tirziu, cind am realizat ce mult a insemnat.

"Ideea parintilor a fost sa ma fac preot"

- Cind ati pãrãsit satul natal?

- Cind am terminat scoala generala, ideea parintilor a fost sa ma fac preot. Voce aveam, facusem si-un an de vioara si.. m-am inscris la Liceul "Stefan cel Mare". In primavara m-am imbolnavit de plamini si n-am mai putut continua, nici macar anul n-am reusit sa-l termin. M-am tratat puternic si-am scapat de boala n-am mai vrut sa continui pentru ca voiam undeva unde sa pot face desen. Pentru ca-n scoala generala desenam pe margine toate caietele si toate gazetele de perete de la scoala erau facute de mine. Asa am ajuns la Scoala Medie Tehnica de Constructii Civile si Industriale Cimpulung Moldovenesc. Cind colo, se facea desen tehnic…am facut doi ani si-al treilea an s-a transformat in scoala profesionala de constructii. Si chiar in acelasi an, 1953, s-a reinfiintat Liceul de Arte Plastice "Octav Bancila" din Iasi. S-a anuntat ca se dau diferente pentru clasa a IX-a si admitere pentru clasa a VIII-a, pe toata Moldova. In ceea ce priveste banii, pe vremea aceea la tara era tare greu, dar eu imi facusem un clasor cu timbre. Laborantul de la liceul nostru trecea prin atelier si odata l-a vazut si m-a intrebat daca nu-l vind. Probabil ca aveam eu ceva valori pe-acolo din moment ce mi-a oferit 800 de lei. Pe vremea aceea, 800 de lei insemnau doua salarii de profesor! El a insistat, mi-a dat banii si cind le-am spus alor mei ca plec la Iasi la examen, au ramas socati cind au aflat ca aveam bani si inca 800 de lei. Sigur, primul gind si prima intrebare a fost de unde i-am furat. Si-am mincat o mama de bataie… Degeaba le-am explicat, ca taica-meu s-a urcat cu mine-n tren si hai la Câmpulung. A stat de vorba cu laborantul si s-a lamurit. M-am dus singur la Iasi, am dat admitere si-am intrat in clasa a IX-a, deci.. deja pierdusem trei ani, dar ajunsesem unde imi dorisem. Liceul a fost o revelatie caci i-am avut profesori pe Mihai Cămăruţ, Petre Hirtopeanu, Eugen Popa, profesori de la care am invatat cel mai mult. Iar acuarela am descoperit-o intr-o practica de vara, cind am mers la Ciric cu Mihai Cămăruţ… (caci faceam acuarela in tehnica uscata) si ne-a prins o ploaie care a amestecat culorile. Iar Cãmãruţ a zis "Mai, a trebuit sa vina ploaia ca sa va invete ce-i aia acuarela". Iar profesorul de matematica ne indruma pe mine si pe o colega de-a mea spre arhitectura. Colega a si ajuns o mare arhitecta, eu mi-am zis ca dau la Cluj. Intru, bine, nu intru, merg in armata. Pe atunci se facea pregatire gratuit, timp de o luna inaintea admiterii, trebuia doar sa-ti platesti caminul si masa. Eu, bineinteles ca n-am avut bani pentru asa ceva, m-am dus cu doua zile inainte de examene, cind am ajuns acolo, la urcarea in troleibuz mi s-a desfacut trusa de culori si mi-au calcat toate culorile in picioare…, am ajuns la secretariat, m-am inscris si de acolo mi s-a spus sa merg la atelier ca mai prind o zi de pregatire. M-am dus si a venit comisia din Institut sa vada cum se prezinta candidatii. Parca acum ii vad… era Aurel Ciupe, Miclosi, Petre Abrudan si inca citiva. Iar Ciupe vine prin spatele meu si ma intreaba: "Dar dumneata de unde esti ?", i-am raspuns "din Suceava". "Ai facut vreo scoala?"/ "Am facut Liceul de Arta la Iasi"/ "Cu cine?"/ "Cu Petre Hirtopeanu, cu Cămăruţ..."/ "Bun, baiete, bun". Dupa ce s-a terminat pregatirea, asistentul mi-a spus "Ai dat lovitura! Daca a stat Ciupe de vorba cu tine..." La afisarea rezultatelor, din 160 de candidati, doar 37 de admisi. Pe lista era un Rusu Ion, la sculptura si abia dupa ce o colega m-a felicitat, am vazut ca inaintea lui Rusu Ion era Rusu Dumitru. Ei, in momentul acela am avut brusc o emotie si nu-mi venea sa cred. Iar dintre toti colegii de la Iasi, am intrat doar eu si Silviu Catargiu.

- In aceastã perioadã ati lucrat mult... Cind ati fãcut primele expozitii?

- Am avut expozitii cu grupa in timpul facultatii, dar prima expozitie personala a fost in Suceava. Cind am terminat institutul, mi-am luat repartitie la Suceava. Primul lucru pe care a trebuit sa-l fac inainte de a incheia contract de munca cu comitetul de cultura, a fost cererea pentru locuinta. Pe care, bineinteles ca am primit-o dupa trei ani…dar asta a fost. Iar in luna noiembrie, eram deja director la Scoala Populara de Arta. Din 1972 pina in 1979 am fost director la Casa de Cultura, apoi pina in 1983 am fost din nou director la Scoala Populara de Arta, intre '83-'86, am fost seful atelierului de creatie de la cooperativa de consum, din '86 pina in '90 am trecut iar in invatamint si cum s-a infiintat Liceul de Arta, am intrat aici, unde am stat pina am iesit la pensie. Dar sa revenim, prima expozitie personala am avut-o in '70 continind lucrari in acuarela, grafica si ulei. Si de atunci am avut 13 expozitii personale, ultima fiind in 2000, iar in luna noiembrie sper sa mai deschid o expozitie…

- Ce anume vã inspirã? Unde reusiti sã vã deconectati total, pentru a da drumul in voie penelului ?

- Ma simt bine in peisaj. Dar nu in orice peisaj! Muntele nu ma prea incinta, sesul, la fel. Dar zona aceasta intre munte si ses si, in special, Bucovina. Arhitectura si culoarea… probabil ca mi se trage de undeva toata aceasta treaba, ca n-as putea spune exact…De exemplu, poate sa fie o casa darapanata, dar daca este cu o arhitectura veche, cu albul acela puternic si acoperisul negru… ma atrage. Albul cu negrul probabil ca spune multe si din istoria Bucovinei. Era dominatia austro-ungara, era o anumita organizare, era disciplina, rigurozitate, mai ales ca jumatate din sat erau nemti. Sunt si putin tipicar, imi plac lucrurile bine definite, mai bine ii spun omului ca nu-l pot servi, daca stiu ca asa stau lucrurile. Este o treaba pe care nu o inveti… ea intra in tine fara sa-ti dai seama.
"Ia lucrarea si pune pe masa cit crezi matale de cuviinta"

- Ati avut vreodata satisfactii materiale in urma pasiunii dvs.?

- Nu m-am lãfãit niciodata in satisfactii materiale, dar culmea ca inainte de '89 veneau oamenii si-si programau lucrari, pe care le cumparau chiar din atelier, din expozitii, din magazinele fondului plastic. Omul isi putea permite. Imediat dupa '90 a mers vreo doi-trei ani, iar acum stagneaza total. Si culmea este ca inainte, cu salariul acela mizer, doar se spunea ca noi ne facem ca muncim, iar ei se fac ca ne platesc, omul isi putea organiza si planifica ceva. Era stabilitate financiara. O pensionara mi-a spus la un moment dat, ca de trei ani vroia sa-mi cumpere o lucrare, insa abia atunci a reusit sa stringa o suma de bani. Era o lucrare care imi placuse tare mult, am cautat-o, am gasit-o si m-a intrebat cit ma consta, la care eu i-am raspuns: "ia lucrarea, pune pe masa cit crezi matale de cuviinta si atit". Ei, nici in ziua de astazi nu stiu citi bani au fost pentru ca nu i-am numarat. I-am luat, i-am cheltuit si gata.

- Comenzi de la partid ati avut?

- Da. Ne adunau si spuneau: "tovarasi, este ziua lu' al mare, trebuie facut asta, asta si asta". Eu, intimplator faceam metaloplastie, pe vremea aceea eram director la Casa de Cultura si venea secretarul cu propaganda si-mi spunea ca imi da ceva de lucru. Eu, ii spuneam ca sint director, ca am anumite responsabilitati, el "nici o problema, sintem in octombrie, pina pe 26 ianuarie nu mai calci in Casa de Cultura, ai o camera, materiale, tot ce-ti trebuie"... Se lucra numai la comanda... puteai sa ai idei in cap cit lumea, lucrul asta nu conta.

- Si va plãteau?

- Apropo de plata… Singura lucrare achizitionata de partid a fost pe vremea prim-secretarului Miu Dobrescu, care era un om cu vederi foarte largi. Aveam o metaloplastie reprezentindu-l pe Stefan cel Mare, un triptic. Iar Miu Dobrescu a cerut "sa i se plateasca omului". Valoarea ei era cam la 38.000 de lei, la care gospodarul de partid, Horodnic, "n-avem bani tovarase prim-secretar", dar Dobrescu, "nimic, sa i se plateasca omului". Si atunci, singura solutie pe care a gasit-o a fost un premiu de 1.800 de lei. Ãstia au fost singurii bani pe care i-am primit, in rest, nu se platea nimic.

- Fiind in echipa regretatului Ion Fluerici, sigur stiti cum a aparut ideea infiintarii Liceului de Artã la Suceava.

- Da, aici am copt-o noi… Bine, Ionica a fost motorul principal, dar s-a consultat cu noi, ceilalti. Indiferent cum era, era un om… se vedea ca-i o fire de artist. Si am zis atunci… ca la Suceava a fost scoala de muzica si arta plastica, iar Suceava geme de talente si de aici a pornit totul, am pus totul cap la cap, cu relatiile mele, cu relatii lui, am primit aprobari si primii angajati ai liceului au fost Traian Cojocaru si cu mine. Pe parcurs s-a adunat colectivul de profesori.

- Cind v-ati insurat?

- O! Asta este alta poveste… Era prin '67... Si ca director de scoala faceam cursuri care se tineau la Caminele Culturale din toata regiunea. Toti care erau in invatamint erau obligati sa faca activitate culturala, dans, cor, teatru. Toti trebuiau sa faca cite ceva, caci asa era programul. Asta, ca sa n-aiba timp liber de alte prostii. In '67, aveam cursurile la Botosani, unde am si cunoscut-o pe sotie. Ideea mea de cind eram mic a fost ca nu ma insor pina la 30 de ani, si la 30 de ani a fost.

"In peisajele mele mereu isi gaseste locul o biserica"

- Ce nemultumiri aveti pinã acum in toatã activitatea dvs.?

- Sint multe si din mai multe puncte de vedere. In primul rind, consider ca daca ai un suport material bun, altfel te dezvolti. Dar probabil ca asta este soarta noastra. Cit despre mine, am zis ca atit cit va fi… macar sa ramina dupa mine o poveste frumoasa despre Bucovina. O nemultumire si neimplinire in acelasi timp este ca n-am avut voie sa ne exprimam cum a trebuit… Inainte, centrul satului erau biserica, primaria si politia… iar in peisajele mele, mereu isi gaseste loc o biserica. Bine…, inainte, biserica si crucea trebuiau sa dispara, altfel faceam gaura in comunism...

- Cum vedeti atit viitorul nostru, cit si pe al dvs., personal?

- Al meu este mai limitat de acum… Dar sper sa fie deschis prin ceea ce am facut pina acum. Sper! Dar pina nu ne schimbam mentalitatea, nu reusim sa ne ridicam la nivelul la care vrem. Pentru ca la noi este inteleasa prost libertatea. Doar bine zicea (Adrian) Pintea la un moment dat, dind o definitie a democratiei, ca aceasta inseamna libertate atit timp cit nu-l deranjezi pe celalalt. Ori, la noi, libertatea este inteleasa intr-un cu totul alt mod… Rugina a spus in '90 sa se faca reforma monetara, acesta era primul lucru care trebuia facut dupa Revolutie, al doilea lucru, sa se inchida granita pentru a nu se scoate valorile si sa o deschida pentru a aduce alte valori, chiar si palate daca voiau… Om bogat inseamna si tara bogata. Dar, sper sa mai prind si vremuri bune. Acum, generatia cea mai sacrificata este tineretul. Si nu ma mir de ce este asa cum e, caci asta se intimpla din cauza faptului ca tineretul nu este cultivat in spiritul muncii. Toti cred ca li se cuvine totul fara a da nimic.

Cristina Dinicã

Revista Jupânu' - 15 Octombrie 2002 - nr 40 (72)

Interviu 1995

Interviu cu Claudia Forgaci pentru emisiunea "Artişti plastici contemporani" - Agapia TV Suceava